Îmi place să glumesc, nu-mi place să mă grăbesc și nici să urmez trenduri, dar îmi place să le observ. Iubesc provocările, îmi place să experimentez, să fac mereu ceva nou, să-mi înfrunt fricile. Deși am crescut într-un mediu care încuraja competiția într-un mod frenetic, nu-mi place să concurez cu alți oameni. În schimb, îmi place să concurez cu mine însămi.
Desenez de când datează primele mele amintiri, uneori cu pauze destul de lungi, dar mereu m-am întors în acest refugiu al călătoriei mele prin lumea aceasta.

M-am născut la Arad, un oraș aflat la granița de vest a României, în 1985. Primii ani din viață i-am petrecut cu bunica mea, în Făgăraș, într-un peisaj pitoresc și un mediu plin de contraste, unde magia și frumusețea s-au împletit adesea cu opusul lor. În grădina minunată a bunicii am învățat să iubesc natura — care avea să devină, mai târziu, principala mea sursă de inspirație și cel mai bun terapeut.

La vârsta de 7 ani m-am întors în Arad, unde mi-am petrecut următorii 12 ani alături de părinții și fratele meu. Deși am fost mereu atrasă de domeniile creative, am terminat liceul într-o clasă cu profil de Matematică-Fizică-Bilingv-Engleză la Colegiul Național „Moise Nicoară”. A fost, până la urmă, o alegere personală pe care nu o regret. Am avut parte de profesori extraordinari, fiecare dintre ei predând cu pasiune pură, iar acest lucru a fost, dincolo de orice informație, cea mai importantă lecție pe care mi-au transmis-o.

M-am reconectat cu desenul în clasa a XI-a, când, la ora de biologie, am primit ca temă să desenez o planșă cu urechea internă. 😊

Bucuria și liniștea pe care le-am regăsit în desen, împreună cu entuziasmul provocărilor, mi-au ghidat pașii spre Facultatea de Arhitectură de Interior. Când privesc acum înapoi și mă gândesc ce a însemnat să iau o astfel de decizie în România anului 2003, pot spune doar că sunt mândră și recunoscătoare adolescentei care am fost — pentru curajul, ambiția și, mai presus de toate, determinarea de a-și urma drumul, în ciuda tuturor vocilor din jur.

În 2004 am început studiile la Facultatea de Arhitectură de Interior din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București — acest oraș-școală unde aveam să-mi petrec următorii 6 ani.

În primul an de facultate am lucrat ca babysitter, în al doilea am fost referent de marketing, iar în anii 3, 4 și 5 am avut primul meu job în domeniu, într-un showroom de mobilă de lux. Am terminat facultatea în 2009, chiar în mijlocul crizei economice — o perioadă care a închis multe afaceri, inclusiv showroom-ul în care lucram, dar și compania părinților mei.

M-am întors la Arad și am lucrat timp de patru ani pentru un dezvoltator imobiliar. În 2013 am reușit să cumpăr o garsonieră în care am aplicat, după propria viziune, tot ce învățasem până atunci. A fost o surpriză să descopăr că pozele au devenit virale, nu doar la nivel local sau național. M-a ajutat să prind încredere și să public mai mult din ceea ce cream, chiar dacă vocea mea critică interioară îmi șoptea mereu că „nu e suficient de bun”.

Urmează-mă

Dar, în ciuda tuturor îndoielilor, proiectele au început să apară unul după altul — cu bugete mai mici sau mai mari, cu provocări mai mici sau mai mari, exact ca în viață. Una peste alta, cred că am crescut organic, în ritmul și-n felul meu.

Sunt responsabilă de existența Oazei de Bucurie, un concept prin care îmi propun să explorez și să valorific puterea arhitecturii de interior de a ne schimba cu adevărat viețile în bine. Modul în care arată și se simt spațiile în care locuim, muncim sau ne relaxăm ne influențează starea psihică, fie că suntem conștienți de acest lucru sau nu — dincolo de aspectul pur vizual și dincolo de tendințele momentului. Cred că este minunat că, în zilele noastre, putem folosi această cunoaștere ca pe un set de instrumente prin care ne modelăm viețile într-un mod care să ne reprezinte cu adevărat și, mai ales, să ne binedispună.